După ce rămase tăcută un timp, cele trei mari secte ajunseră, în sfârșit, la o hotărâre: Mu Qingge avea să fie supravegheată de Secta Jiuhua în fiecare zi. Dacă îndrăznea să acționeze nesăbuit, Secta Jiuhua urma să o execute fără ezitare. În caz contrar, supravegherea ar fi fost preluată de celelalte două secte.
Totodată, dacă figurile de seamă ale celorlalte secte aveau să se confrunte cu tribulațiile cerești, Secta Jiuhua se obliga să trimită discipoli pentru a-i ajuta cu toată puterea.
Prin această înțelegere, toate părțile erau mulțumite.
Abia după ce oamenii din celelalte două secte se risipiră, Mu Qingge se întoarse și îi zâmbi lui Kai Yuan Zhenren. Privirea i se opri asupra evantaiului pe care acesta îl ținea în mână—pictat pe el era un tigru alb, tolănit la umbra unor frunze de bananier.
Această pictură fusese realizată chiar de Mu Qingge și fusese luată de actualul Împărat, pe atunci micul prinț Su Yu.
Lumea cultivării și lumea seculară erau asemenea unor fântâni separate, fără a se amesteca una cu cealaltă.
Faptul că Mu Qingge se implicase în lupta pentru tron fusese deja o încălcare a echilibrului. Iar acum, de vreme ce Su Yu devenise Împărat, chiar dacă ar fi dorit să-i mulțumească pentru ajutorul din trecut, nu i-ar fi fost permis să intervină direct și să-și atragă dușmănia viitorilor nemuritori puternici.
Însă, cum ar fi putut el, ca Împărat, să stea deoparte și să privească cum binefăcătoarea sa de altădată era redusă la statutul de prizonieră?
Era limpede că evantaiul ajunsese în mâinile lui Kai Yuan Zhenren ca un semn de încredere din partea Împăratului—o garanție că acesta avea să aibă grijă de Mu Qingge în numele său.
De aceea, după ce privi evantaiul, Mu Qingge înțelese îndată și alesese Secta Jiuhua ca „supraveghetor”.
Așa cum se așteptase, după ce toți ceilalți plecară, Kai Yuan Zhenren, cu un zâmbet abia schițat, scoase o scrisoare sigilată și i-o întinse.
Mu Qingge o primi și începu să o citească încet. Conținutul scrisorii era clar: Kai Yuan Zhenren era un om de încredere al Împăratului și avea să o protejeze pe „Zeița Războiului”, Mu Qingge, așa cum se cuvenea.
Kai Yuan Zhenren fusese mereu priceput în arta diplomației, iar se pare că avusese multe legături secrete cu curtea Qi. Nu era de mirare că, dintre cele trei mari secte, Secta Jiuhua se bucura de cea mai vastă influență, cu discipoli răspândiți în întreaga lume și o putere de neegalat.
După ce citi scrisoarea, Mu Qingge simți cum i se liniștește inima.
Vezi? Totul merge chiar mai bine decât își imaginase.
Numele ei putea fi pătat, dar atâta timp cât era dispusă să-și folosească talentul și să nu risipească darurile primite la naștere, putea ajunge din nou în vârful puterii și să privească lumea de sus!
Gândindu-se la toate acestea, își strânse mantia în jurul trupului, lăsă să-i scape un oftat ușor și privi în depărtare.
A fi renăscută… era cu adevărat un dar neprețuit.
De data aceasta, avea să-și plănuiască fiecare pas cu grijă și să trăiască… chiar mai glorios decât fusese Mu Qingge odinioară!
Lăsând deoparte, pentru moment, felul în care figurile puternice aflate pe culmea Muntelui Jue împărțiseră fructul de ginseng…
După plecarea timpurie din Secta Xishan, primul lucru pe care maestrul și discipolii săi l-au făcut după ce au coborât muntele a fost să intre într-o cetate și să ia masa la o prăvălie.
În trecut, din pricina blestemului ce îi ascundea înfățișarea, Su Yishui rar cobora în locuri aglomerate, iar frații Yu, de fiecare dată când îl însoțeau, evitau zonele populate.
În primul rând, nu se potrivea cu obiceiul cultivatorilor, care trăiau retrași de lume. În al doilea rând, se temeau că Su Yishui ar putea fi luat în derâdere de oamenii de rând.
Dar astăzi, blestemul fusese, în sfârșit, ridicat, iar maestrul nu mai avea nevoie să-și acopere chipul cu o mască sau un voal.
Yu Tong era fericită pentru stăpânul său, iar cum discipolii cei mai tineri cereau cu insistență o sărbătoare, ea hotărî să-i răsfețe, alegând o prăvălie mai de soi pentru un „Banchet al Tinereții Veșnice”.
Xue Ranran era deja flămândă încă de pe vârful muntelui. Când rând pe rând sosiră felurile de mâncare, atent aranjate, ochii i se luminau de poftă, iar bețișoarele ei nu mai conteneau, înghițind fără oprire bucatele, supa și orezul.
În schimb, Qiu Xier mânca fără să simtă gustul mâncării. Privirea îi rămăsese pironită asupra înfățișării uimitor de frumoase a lui Shifu. În cele din urmă, își duse o mână la piept și înghiți în grabă o pastilă de urgență, încercând să-și potolească inima care tremura.
O, cerule! Shifu e atât de tânăr și chipeș! Cum ar putea cineva să-și păstreze calmul și să se mai concentreze pe cultivare?
În timp ce îl privea cu ochi visători, Su Yishui ridică brusc privirea și o aruncă asupra ei.
Doar acea privire rece și impasibilă îi trimise un fior pe șira spinării lui Qiu Xier. Inima îi bătu și mai tare, dar nu de emoție, ci de spaimă.
Nu mai îndrăzni să-și ridice privirea asupra lui Shifu și, rușinată, o imită pe Ranran, concentrându-se doar pe a mânca.
După ce se sătură pe jumătate, Ranran își recăpătă manierele cuviincioase ale unei domnițe. În loc să se mai preocupe doar de propria masă, începu să-i servească lui Shifu și Unchilor săi mai mari feluri de mâncare și supă, cu o grijă atentă.
Cu toate acestea, Su Yishui părea că nici măcar nu își mișcase bețișoarele. Perioadele sale de post veneau și treceau fără preaviz. De când părăsiseră Xishan, el mâncase doar atunci când Ranran îi pregătise mâncare în satul Juefeng.
În rest, Su Yishui se mulțumise doar să bea apă din când în când, dar nu atinsese nicio mâncare cumpărată pe drum.
Ranran începu să se întrebe dacă acesta era un efect secundar al pastilei „Glotonului” pe care o preparase. Oare Shifu mai putea mânca doar ceea ce gătea ea?
Simțindu-se atât copleșită de onoare, cât și de responsabilitate, Ranran își spuse că, indiferent unde se vor afla la următoarea masă, chiar și pe drum, va trebui să găsească o cale de a-i pregăti lui Shifu un fel de mâncare cald și plăcut.
După ce masa se încheie, Ranran, ascultătoare, luă punga cu leacuri pe care i-o întinse Shifu și bău, sub privirea lui atentă, aproape tot lichidul din rădăcinile de copac, înainte ca grupul să pornească din nou la drum, îndreptându-se spre Xishan, în Yongcheng.
Însă, nu merseră prea mult după ce ieșiseră din cetate, că Yu Tong se apropie și șopti către Su Yishui:
– Stăpâne, cineva ne urmărește…
Su Yishui nu răspunse, continuând să-și conducă discipolii pe poteca de țară, fără grabă. Era limpede că de multă vreme observase urmăritorul, dar alesese să păstreze tăcerea.
Ranran, după ce văzuse măcelul de pe Muntele Jue, nu credea că cel ce îi urmărea era doar un admirator al lui Shifu.
Șopti către Su Yishui:
– De ce nu ne întoarcem?
De data aceasta, Su Yishui chiar îi răspunse. Coborî privirea spre discipola sa cea mică și întrebă liniștit:
– De ce?
Ranran șopti:
– Când eram pe Muntele Jue, acel demon, Wei Jiu, a fost de acord mult prea ușor. Natura umană e lacomă, iar oamenii puternici nu sunt obișnuiți să aleagă—dacă ar putea, și-ar dori atât peștele, cât și laba ursului… Nu ne-ai spus tu, în lecțiile noastre, că jurămintele sufletului sunt de încredere, dar au o hibă fatală? Dacă cel ce a făcut jurământul nu mai este în viață, jurământul se dizolvă automat…
Ascultând analiza detaliată a fetei, Yu Tong și Yu Chen realizaseră brusc și ei: Demonul Wei Jiu își dorea cu orice preț să o obțină pe Mu Qingge—cum putea renunța atât de ușor? Doar că, la acel moment, era precaut față de Su Yishui și ceilalți cultivatori puternici care s-ar fi putut alia, așa că a prefăcut că este de acord, asigurându-și mai întâi cheia către Tărâmul Umbrelor.
Apoi, după ce Su Yishui și cele trei mari secte își vedeau de drum, putea să-l elimine în voie pe Su Yishui, anulând astfel jurământul care îl lega.
Exact cum spusese Ranran: dacă acum s-ar întoarce în cetate, ar putea întâlni alte secte nemuritoare care încă nu plecaseră, iar demonul Wei Jiu ar ezita să acționeze.
Gândindu-se la asta, Yu Tong îl îndemnă grăbită:
– Stăpâne, să ne întoarcem cât mai repede! Dacă cineva ne blochează drumul, tu mergi înainte! Eu și fratele meu vom ține spatele!
Dar Su Yishui doar o privi gânditor pe Ranran, apoi își continuă drumul.
Nu departe se afla pădurea de arbori ai înțelepciunii pe lângă care trecuseră mai devreme.
Ranran își aminti că Shifu îi lăsase să se odihnească acolo. De multe ori plecase singur la plimbare prin acea pădure. Mai târziu, chiar o luase și pe ea, îngropând împreună câteva semințe necunoscute…
În acel moment, câțiva discipoli îmbrăcați în negru, aparținând Porții Stacojii, se iviră brusc din umbre, atacându-l pe Su Yishui cu umbrelele lor de foc.
Poarta Stacojie cultiva elementul focului, iar umbrelele lor erau dotate cu mecanisme ascunse. Pe lângă uleiul negru de Kunlun, care intensifica arderea, acestea conțineau și puterea spirituală a purtătorilor lor, transformând focul obișnuit în Focul Samadhi. Odată ce cineva era atins, carnea și sângele se prefăceau instantaneu în oase carbonizate.
Trebuia cu orice preț să păstreze distanța față de acele flăcări!
În timp ce discipolii Porții Stacojii își mânuiau umbrelele de foc, apropiindu-se, Su Yishui ridică o mână, chemând apa dintr-un canal din apropiere, ridicând un zid lichid pentru a se apăra.
La început, zidul părea destul de solid, înălțându-se la opt picioare, greu de trecut. Însă, înainte să se scurgă timpul necesar pentru a bea o ceașcă de ceai, zidul începu să se subțieze treptat și să se micșoreze.
Oricine era familiarizat cu cultivarea înțelegea imediat motivul: puterea miezului spiritual era insuficientă, iar fluxul energiei interioare era fragmentat!
Su Yishui nu era decât un tigru de hârtie!
Atacatorii se bucurară peste măsură și înaintară fără ezitare!
Tocmai când mânecile hainei lui Su Yishui fură pe jumătate pârjolite de focul adevărat, acesta încruntă sprâncenele și le ordonă fraților Yu și discipolilor din spatele său:
– Intrați imediat în pădure, găsiți un copac mare, încolăcit de viță groasă, și urcați! Fără porunca mea, nimeni să nu coboare!
În timp ce vorbea, o prinse pe Ranran cu un braț, își atinse ușor vârfurile picioarelor de pământ și se avântă în pădure. Se opri pe un copac înalt, aproape acoperit de viță-de-vie purpurie.
După ce o așeză jos pe Ranran, îi făcu semn să se prindă de o creangă groasă și să rămână așezată, apoi se întoarse și sări pe un copac alăturat.
Qiu Xier fu și ea ridicată în copac de al doilea ei unchi-maestru, Yu Tong, în timp ce fratele cel mare și ceilalți doi discipoli mai mici urcară singuri, pregătiți de luptă.
Ranran încă era șocată și își aținti privirea asupra pădurii. Razele soarelui apune nu se stinseseră încă, lumina trandafirie răspândindu-se peste întreaga pădure, luminând clar fiecare detaliu.
Solul pădurii era acoperit de viță-de-vie purpurie, multe dintre aceste liane urcându-se pe copaci.
Dar… doar cu câteva zile înainte, când ea și Shifu pătrunseseră în pădure, nu existau atât de multe vițe groase!
Copacul pe care se afla Ranran era uriaș. Din locul înalt unde se afla, putea vedea clar că arborii mari acoperiți de vița purpurie erau toți așezați într-un colț al pădurii—în total opt copaci.
Vițele de pe sol nu creșteau haotic; păreau așezate într-un tipar. Când se uneau cu cei opt copaci, forma creată semăna… semăna cu diagrama Fuxi Bagua, desenată pe tarabele ghicitorilor!
Însă, numărându-l pe Shifu și discipolii, erau doar șapte, fiecare ocupând câte un copac. Un singur copac rămânea gol.
…Nu, acel copac gol nu era chiar gol. Pe o ramură înaltă, o mogâldeață albă și pufoasă… Nu era oare pisica albă pe care Shifu o ținea în peștera de pe Xishan? Când apucase să-i urmeze până aici?
În acel moment, pisica albă se cățără până în vârful copacului, deschizându-și gura într-un mieunat răsunător, în timp ce privea lumea de sus, semeață ca un adevărat rege al muntelui.
În timp ce Ranran își plimba privirea peste pădure, un vânt putred se ridică brusc, iar discipolii Porții Stacojii se revărsară ca un val, înconjurând pădurea cu strânsoare de fier.
Intenția lor era limpede: voiau să-i vâneze precum peștii într-un butoi și să le soarbă sângele până la ultima picătură!
Din adâncurile pădurii, răsună acum vocea lui Wei Jiu:
– Frate Yishui, ești cu adevărat iscusit în ascunzișuri! Să te ferești în pădure și să nu dai ochii cu noi… Oare plănuiești să fii un laș până la capăt?
Se vedea că Wei Jiu aflase deja că Su Yishui suferise răni grave și își pierduse mare parte din puterea de cultivare. Acum venise să-l ucidă și să rupă jurământul sufletului!
Gândindu-se la veștile aduse de spionii săi infiltrați în cele trei mari secte, care spuneau că, după plecarea sa, Su Yishui recunoscuse în fața tuturor că era rănit grav și nu îndrăznea să-l înfrunte, furia lui Wei Jiu se aprinse.
În trecut, fusese înfrânt de nenumărate ori de Su Yishui și ajunsese să se teamă de el. Nici măcar nu-i trecuse vreodată prin minte că acest Su Yishui ar putea fi doar un tigru de hârtie.
Dar acum, după ce fusese păcălit să facă un jurământ al sufletului și să părăsească Muntele Jue, simțea că, dacă nu-l făcea bucăți pe Su Yishui, furia din inima sa nu avea să fie stinsă!
Imediat ce aflase vestea de la spionul său, Wei Jiu se întorsese în grabă, pregătit să-i întindă o ambuscadă acestei adunături din Xishan, chiar pe drumul lor.
