După ce urcă în mașină, tânărul de pe scaunul șoferului își puse centura și se întoarse spre Jiang Mu ca să se prezinte:
– Sunt Wen Ke, poți să-mi spui Xiao Wen.
– Ești colegul lui? – întrebă Jiang Mu.
Xiao Wen, destul de vioi, răspunse:
– Sunt asistentul și șoferul Inginerului Jin.
Jiang Mu aruncă o privire spre Jin Chao, simțind că viitorul ei permis de conducere devenise deja inutil.
Deși apartamentul închiriat de Jiang Mu era la doar un minut de mers pe jos de casa lui Jin Chao, cum trebuiau mutate lucruri, el îl chemase pe Xiao Wen să aducă mașina direct în complex și să parcheze sub clădirea ei.
Decizia de a se muta la Jin Chao fusese una destul de bruscă, iar Jiang Mu nu apucase să-și facă bagajele. Fiindcă nu era potrivit ca Xiao Wen să urce în apartamentul ei, Jin Chao îi spuse să aștepte în mașină până când ei aveau totul pregătit.
Cum intrară în casa scărilor, Jiang Mu nu se putu abține să întrebe:
– Ai șofer? De ce îți spune inginer Jin? N-ai zis tu că nu lucrezi pentru nicio companie? Atunci ce faci în toate deplasările astea?
Jin Chao o trase în lift. La ora aceea dimineața, liftul era gol. Îi înfășură brațul în jurul taliei și, aplecându-se, îi ciupi obrazul:
– Atâtea întrebări.
Jiang Mu își ascunse fața în pieptul lui:
– Normal că întreb! Nu pot să fiu cu tine fără să știu în ce situație ești, nu?
Privirea lui Jin Chao căpătă o undă jucăușă:
– Ieri, când te-ai băgat în patul meu, nu ți-ai pus toate întrebările astea, nu?
Jiang Mu rămase fără cuvinte. În situația de ieri, ar fi avut ea ocazia să întrebe ceva? Îl lăsase complet să o zăpăcească.
Ușa liftului se deschise, iar Bătrânul Zhao de alături tocmai ieșea să cumpere rață friptă. Văzând-o pe domnița întotdeauna liniștită și rezervată îmbrățișând un bărbat, se sperie atât de tare că aproape îi săriră protezele. Jiang Mu tresări și ea, îl eliberă repede pe Jin Chao și spuse:
– Bunicule Zhao, coborâți?
Ochii mici ai bătrânului îl cercetau fără reținere pe Jin Chao. Jiang Mu îl trase în grabă pe Jin Chao afară și răsuflă ușurată:
– Bine că mă mut.
Jin Chao stătea lângă ea, zâmbindu-i cu interes. Jiang Mu scoase cheile din geantă ca să deschidă ușa, iar privirea lui Jin Chao căzu pe breloc.
Tocmai când ușa se deschise, colega de apartament a lui Jiang Mu se încălța ca să plece. Amândoi se opriră surprinși – Jiang Mu fiindcă își amintea că în urmă cu câteva zile colegul ei avea părul castaniu, iar acum era vopsit într-un portocaliu caramel la modă și purta un costum lejer galben-muștar cu pantaloni ușor evazați, cu o apariție destul de efeminată.
Surpriza celuilalt nu venea din partea lui Jiang Mu, ci din cauza lui Jin Chao. De când se deschisese ușa, privirea nu i se dezlipise de el, ceea ce-l făcu pe Jin Chao să se simtă inconfortabil. Privindu-l în continuare, colegul întrebă:
– N-ai venit acasă aseară, nu?
Jiang Mu râse stingherită:
– Am venit să-mi fac bagajele, mă mut.
Bărbatul afișă o expresie înțelegătoare, dar fiindcă se grăbea să se întâlnească cu prietenii, se mulțumi să-i spună politicos lui Jiang Mu că ar trebui să iasă cândva la masă, apoi plecă. Lângă lift, se întoarse din nou să-l privească pe Jin Chao.
Jin Chao era îmbrăcat lejer – o jachetă scurtă și blugi drepți, închiși la culoare. Cu proporțiile lui lungi, nimeni n-ar fi observat nimic neobișnuit. Colegul de apartament părea fermecat de silueta bine conturată a lui Jin Chao.
Jin Chao întoarse capul și aruncă o privire tăioasă, iar deși expresia nu i se schimbă, acea răceală îl făcu pe celălalt să tremure pe interior. Până să apuce să-și întoarcă privirea, Jin Chao închise ușa fără menajamente și se întoarse spre Jiang Mu cu o privire semnificativă:
– Colegul tău de apartament…
Jiang Mu merse direct în cameră și comentă:
– Are un stil mai colorat, probabil lucrează prin cluburi, dar e de treabă. Data trecută s-a înfundat scurgerea, eu voiam să sun proprietarul, dar el a chemat un prieten și au rezolvat imediat.
Jin Chao pufni ușor și spuse cu subînțeles:
– Și apoi acel prieten a rămas peste noapte?
Jiang Mu se întoarse cu o expresie uimită:
– De unde știi?
– Doar am ghicit. Pentru siguranța mea, ar fi bine să te muți mai repede.
– ???
Camera nu era mare, dar comparativ cu casa goală a lui Jin Chao, dormitorul lui Jiang Mu era mult mai primitor – cu ilustrații pe pereți, ghivece mici pe pervaz și bilețele colorate peste tot. Doar că avea prea multe lucruri, ceea ce-l făcea puțin dezordonat.
Jiang Mu scoase trolerul și scoase toate hainele din dulap, punându-le pe pat. În scurt timp, camera deveni un câmp de luptă, iar chiar și ea se simțea copleșită.
Mutatul era lucrul pe care Jiang Mu îl ura cel mai mult. Pentru ea, era întotdeauna o operațiune de proporții. Deși nu era greu în sine, numai vederea grămezilor îi dădea dureri de cap.
În timp ce stătea cu mâinile în șolduri încercând să se mobilizeze, Jin Chao deja trăsese un scaun și începuse să sorteze hainele în categorii și să le împăturească ordonat. Spre surprinderea lui Jiang Mu, Jin Chao împăturea hainele cu o rapiditate incredibilă. Prindea colțurile, le scutura o dată și ieșeau perfect. Ea se așeză pe covor, lângă pat, și puse rând pe rând hainele împăturite în valiză.
Vorbi cu lejeritate:
– Urăsc să împachetez. Când studiam la Canberra, mergeam în Melbourne aproape în fiecare lună, nu? Uneori uitam câte ceva. Cea mai groaznică dată a fost când, după ce am aterizat, mi-am dat seama că-mi lăsasem laptopul la mama. Aveam acolo toate sintezele și rapoartele de final de semestru. M-am panicat atât de tare că mi-am luat alt bilet de întoarcere direct din aeroport. Pe la miezul nopții nu mai era niciun zbor spre Canberra, nu pot uita noaptea aia.
Jin Chao ridică ochii:
– Când s-a întâmplat asta?
Privirea lui Jiang Mu coborî încet. Era în perioada când pierduse contactul cu Jin Chao de câteva luni. După ce se întorsese în China și nu reușise nicicum să dea de el, plecase înapoi în Australia complet tulburată, fără să se poată concentra la nimic.
Atunci, când își uitase laptopul la Melbourne, se întorsese în toiul nopții și așteptase bilete în aeroport. La trei-patru grade, se strânsese ghem și izbucnise în plâns, neputând decât să se gândească la el. Dorul de el o adusese în pragul nebuniei, iar neputința o zdrobise.
În cele din urmă, un angajat al aeroportului o văzuse plângând atât de disperată și o ajutase să rezolve cu biletul. A reușit să se întoarcă în Canberra în aceeași noapte.
Chiar și acum, când își amintea acea noapte, inima lui Jiang Mu se strângea.
Văzând-o cum tăcuse și avea umerii lăsați, Jin Chao îi prinse mâna și o trase să stea pe piciorul lui drept. Jiang Mu îl cuprinse și își îngropă fața în gâtul lui, simțindu-se în sfârșit mai bine ținându-l atât de aproape.
Deși nu-i spusese cât de rău îi fusese, Jin Chao părea să-i simtă starea. Mâna lui mare îi mângâia spatele în cercuri largi și întrebă:
– Ai plâns de panică?
Jiang Mu își trase nasul:
– Dar a fost și o parte bună. De-atunci am învățat lecția. Acum verific totul de mai multe ori când împachetez. Uneori ai nevoie de lecții ca să înveți.
Privirea lui Jin Chao se întunecă. El trecuse prin mai multe decât alții ca să ajungă unde era și știa că viața nu avea cum să fie mereu lină. Dar când lucrurile i se întâmplau lui Jiang Mu, îl durea până în inimă. Îi mângâia spatele ca și cum ar fi vrut să-i șteargă toate amintirile neplăcute.
Dar Jiang Mu zâmbi repede, ridicându-se din îmbrățișare cu ochii luminoși:
– De ce mă fac atât de sentimentală în preajma ta?
Un lucru de acum mulți ani putea s-o tulbure într-un mod inexplicabil.
Jin Chao schiță un zâmbet misterios:
– E normal. Când erai mică, dacă te zgâriai un pic, voiai să-ți încercuiesc rana cu pixul ca să te alin. Cum te alinăm eu, mai ții minte?
Imită cu seriozitate felul în care o consola în copilărie, scuturând piciorul și spunând:
– Mu Mu, fii cuminte, ești cel mai curajos bebe din Grădinița Weijia.
…
Jiang Mu îl privi cu coada ochiului, sări de pe piciorul lui și decise să uite acea amintire. Apoi îi aruncă toate hainele rămase să le împăturească.
Întrebă din mers:
– Îți împachetezi singur când pleci în deplasări?
Jin Chao împăturise deja un pulover și răspunse calm:
– Cine altcineva?
– Xiao Wen merge cu tine de obicei?
– Acum câțiva ani, Guangyu mi-a recomandat un loc în Changchun. După ce m-am făcut cunoscut acolo, am ajuns la Institutul de Cercetare în Inginerie Auto din Anhui, unde fac proiectare inginerească. Am vrut să mai iau și proiecte mici ca să strâng bani și să-mi deschid o cafenea, așa că am rămas independent, participând la colaborări ca și consultant. Merg acolo cam de două ori pe lună când e lejer, săptămânal când e aglomerat. Având în vedere starea mea fizică, acum doi ani mi-au oferit un asistent – Xiao Wen – care să mă ajute în deplasări.
Era prima dată când Jin Chao îi povestea cu adevărat lui Jiang Mu despre situația lui actuală. Deși spusese doar câteva fraze, acestea îi oferiseră o imagine de ansamblu asupra drumului său profesional din ultimii ani.
Calculând, intrase în domeniu de la 17 ani, iar acum acumulase peste un deceniu de experiență. Licența era în Concepție Mecanică, Producție și Automatizări, iar masterul în Energie Termică și Ingineria Puterii. În cele din urmă, rămăsese în același domeniu, continuând să înainteze printr-o altă formă – chiar dacă nu mai ținea volanul, încă mergea înainte.
Pe la treizeci de ani, să pornești de la zero o cafenea în Nanjing și să te așezi la casa ta – viața nu dezvăluie niciodată dacă greutățile de ieri se vor transforma în răsplata de mâine. Se părea că toate experiențele se completau unele pe altele. Cel puțin, Jiang Mu găsea o urmă de alinare în faptul că anii trecuți nu-l trăseseră înapoi complet, ci avuseseră un rost.
Mai târziu, mișcările lui Jin Chao se opriră treptat. Jiang Mu ridică privirea și îl văzu ținând în mână lenjeria ei albă din dantelă, părând că se gândește cum să o împăturească. Se repezi să-i smulgă cutia din brațe și spuse:
– De asta mă ocup eu.
Genele lui Jin Chao umbreau ochii adânci în timp ce zâmbea:
– Oricum o voi vedea la un moment dat, de ce să te rușinezi cu mine?
Prin „a o vedea”, se referea desigur la a o vedea purtată. Jiang Mu își imagina scena imediat. Temperatura în cameră păru să crească și ea își făcu vânt cu mâna:
– Mă duc să iau apă.
Se întoarse în scurt timp cu două pahare. Jin Chao întrebă:
– Ai împachetat toate eșarfele?
Jiang Mu îi întinse un pahar:
– Da.
Jin Chao luă paharul cu o mână și îi întinse cu cealaltă o fâșie neagră de material:
– Am mai găsit una.
Jiang Mu o privi și izbucni în râs:
– Asta nu e o eșarfă, e o rochie.
Jin Chao ridică materialul să-l studieze din nou – părea o eșarfă cu lățime uniformă. Ridică din sprânceană:
– Mă păcălești? Unde sunt mânecile?
Jiang Mu puse paharul jos, luă bucata de material negru și i-o arătă ținând-o pe trup:
– Nu are nevoie de mâneci, e o rochie tip tub, se poartă așa.
Jin Chao se rezemă de spătarul scaunului și sorbi din pahar. Buzele îi erau ușor lucioase, privirea subtilă dar fierbinte, vocea calmă:
– Nu-mi pot imagina. Îmbrac-o.
– Huh? – Jiang Mu înlemni – Acum?
Jin Chao încuviință ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru:
– Altfel cum să știu că nu e o eșarfă?
Simțindu-se complet fără scăpare, dar dorind să demonstreze că nu era o eșarfă, Jiang Mu luă materialul negru și ieși din cameră. Jin Chao o urmări plecând, cu un zâmbet abia schițat.
Câteva minute mai târziu, Jiang Mu își vârî capul înapoi în cameră, cu trupul încă ascuns după ușă. Jin Chao se afla lângă fereastră, cu paharul în mână. La zgomot, se întoarse și își ridică privirea:
– Intră, lasă-mă să te văd.
Fața lui Jiang Mu era ușor înroșită:
– E doar… puțin stânjenitor.
– De ce ți-e teamă? Nu e nimeni altcineva aici.
Așa că Jiang Mu deschise ușor ușa și intră, lipindu-se de ea. Când se arătă complet în fața lui Jin Chao, respirația lui se tăie o clipă.
Era o rochie tip tub, neagră și foarte elastică. Părul lung îi cădea pe umeri, claviculele delicate și brațele subțiri erau complet la vedere. Încercă să tragă materialul în sus, dar astfel rochia se scurta în partea de jos, lăsând să se vadă liniile proporționate și netede ale picioarelor.
Trupul atrăgător i se dezvăluia pe deplin, dar chipul îi rămânea pur și frumos, creând un contrast puternic. Amestecul de inocență și seducție era de o senzualitate greu de ignorat.
Buzele lui Jin Chao se mișcară ușor:
– Pot să întreb… în ce ocazii se poartă așa ceva?
Jiang Mu trase cu jenă de tivul rochiei:
– În facultate, am participat la o petrecere tematică de ziua unui coleg local. Am cumpărat online un set inspirat de Catwoman, cu dresuri, bentițe și multe accesorii. Inițial trebuia să port dresuri dedesubt, ca să nu fie prea dezgolit, dar când le-am încercat, păreau prea provocatoare, așa că nu le-am purtat niciodată.
Când trase rochia în jos, formele de sus i se conturau și mai clar prin material. Privirea lui Jin Chao se abătu discret acolo, fără să-i spună că, cel mai probabil, ceea ce cumpărase nu era costum, ci lenjerie.
Se mulțumi să întrebe:
– Și ce-ai purtat până la urmă?
Jiang Mu își acoperi jenată pieptul:
– Am cumpărat un hanorac cu Pikachu.
…
Jin Chao își lăsă privirea în jos și zâmbi:
– Vino puțin, vreau să te întreb ceva.
Jiang Mu păși desculță printre lucrurile de pe jos până la el, încă acoperindu-se. Jin Chao îi prinse încheieturile, îi coborî mâinile pe lângă corp și o trase spre pieptul lui. Se aplecă, cu voce adâncă și timbrată, plină de dorință nedisimulată:
– Te mai doare acolo?
Întrebarea neașteptată o făcu pe Jiang Mu să se înroșească brusc. Bâigui:
– Nu… acum nu mai simt nimic…
Jin Chao o ridică de talie și o întoarse, lipind-o de masa de toaletă, apoi se întinse să tragă draperiile. Jiang Mu era atât de emoționată că nu putea să se miște, arătând spre fereastră:
– Xiao Wen încă ne așteaptă jos.
Palma fierbinte a lui Jin Chao îi alunecă pe piciorul neted în timp ce scoase telefonul și-l sună pe Xiao Wen:
– O să dureze ceva. Du-te și odihnește-te la cafenea.
