La început, când pământul era doar o mare cenușie de ceață și lumină, cerul se clătina ca o boltă de fum, iar vânturile și apele nu-și cunoșteau încă drumul. Soarele nu avea cale, stelele nu aveau loc, iar peste tot domnea tăcerea haosului. Din acea tăcere s-a născut o ființă blândă și strălucitoare – Nüwa, zeița începuturilor, cea care avea să aducă viață lumii.
Pe atunci, fratele ei, Fuxi, coborâse deja din ceruri și începuse să așeze rânduiala lucrurilor. Cu harpa lui de jad măsura lungimea râurilor și lățimea munților, așeza stelele pe cer și hotăra mersul zilei și al nopții. Totul era frumos și armonios, dar peste pământ se lăsa o liniște apăsătoare. Nu se auzeau voci, nici cântec, nici râs. Lumea era vie, dar fără suflet.
Nüwa, care privea lumea din înaltul munților Kunlun, simțea în piept un dor ciudat, un gol pe care nici cântecul vântului, nici clipocitul apelor nu-l puteau umple. Într-o zi, coborî printre văi, purtând o rochie țesută din nori și o coadă de dragon care sclipea în culorile curcubeului. A ajuns la un lac limpede, unde cerul se oglindea ca o pictură. S-a aplecat să bea apă și, în clipa aceea, și-a văzut chipul reflectat în luciu.
A privit îndelung imaginea aceea. Un zâmbet i-a luminat fața, iar o idee i-a răsărit în inimă:
— Ce frumos ar fi dacă pe acest pământ ar fi ființe asemenea mie… care să se iubească, să vorbească, să râdă și să cânte.
S-a aplecat, a luat un bulgăre de lut galben și moale, l-a frământat cu grijă între degete și i-a dat forma unei ființe mici, fragile. Apoi a suflat ușor peste ea. Lutul s-a cutremurat, a clipit și, spre uimirea zeiței, a început să se miște. Așa s-a născut primul om.
Văzându-l cum aleargă bucuros prin iarbă, Nüwa a râs, iar râsul ei s-a răspândit prin văi și munți. Unde râdea ea, înfloreau copacii, iar păsările începeau să cânte. Cu inima plină de bucurie, zeița a început să facă alți oameni: femei și bărbați, tineri și bătrâni, fiecare cu alt chip, alt glas, alt suflet. Dar după ce a creat nenumărați, mâinile i s-au obosit.
Atunci, cu istețime, Nüwa a luat o viță lungă, a înmuiat-o în noroi și a scuturat-o deasupra pământului. Picăturile de lut cădeau și, unde atingeau pământul, se ridicau oameni noi. Cei care se formau din picăturile curate erau frumoși și norocoși; cei din stropii mai grei, plini de nămol, duceau o viață mai aspră. Așa se spune că de atunci oamenii sunt de toate felurile, dar toți poartă aceeași suflare divină a Nüwei.
Multă vreme, lumea a fost senină. Oamenii trăiau în păduri, lângă râuri, iar cerul le trimitea ploaie și soare după trebuință. Dar într-o zi, o putere întunecată s-a ridicat: zeul Gonggong, stăpânul apelor și al furtunilor, orbit de mândrie, s-a luptat cu zeul focului, Zhurong, pentru dreptul de a domni peste cer. Lupta lor a fost atât de aprigă încât a zguduit munții și a rupt bolta cerului. Gonggong, învins, și-a izbit capul de muntele Buzhou, stâlpul care susținea lumea.
Atunci cerul s-a crăpat, și o margine a lui s-a lăsat peste pământ. Apele s-au revărsat, focurile au izbucnit, iar oamenii strigau înspăimântați. Vânturile au smuls pădurile din rădăcină, iar flăcările se înălțau până la stele.
Când Nüwa a văzut prăpădul, s-a întristat adânc. A mers prin lume, și-a ridicat privirea spre cerul rupt și a zis:
— Eu i-am creat, eu trebuie să-i apăr. Dacă cerul s-a frânt, îl voi vindeca.
A urcat pe muntele Kunlun și a adunat cinci pietre prețioase: roșie, albastră, galbenă, albă și neagră. Le-a topit în flăcările unui vulcan sacru până ce s-au transformat într-un lichid strălucitor ca soarele. Cu mâinile arse, a peticit bolta cerului, una câte una, lipind crăpăturile cu acele culori divine. Dintr-o parte a cerului până în cealaltă, urmele ei au rămas pentru totdeauna — de aceea, spun bătrânii, norii poartă uneori nuanțe de smarald, rubin și aur.
Dar cerul avea nevoie și de sprijin. Atunci Nüwa a tăiat picioarele unei broaște uriașe și le-a așezat la cele patru colțuri ale lumii, ca stâlpi noi ai cerului. Apoi a învins un dragon negru care aducea potopul și, din trupul lui, a zidit stăvilare pentru a opri apele. Abia atunci lumea s-a liniștit.
Când totul s-a sfârșit, Nüwa a căzut istovită, cu hainele sfâșiate și palmele rănite, dar cu sufletul împăcat. Oamenii au venit să-i mulțumească, aducând flori și fructe, iar ea le-a spus doar atât:
— Trăiți cu grijă, căci pământul și cerul nu sunt veșnici fără armonie.
După un timp, Fuxi a coborât din nou și i-a vorbit:
— Tu le-ai dat viață, soră a mea. Eu le voi da rânduială.
Și astfel, Fuxi i-a învățat pe oameni să vâneze, să pescuiască, să scrie și să cânte. Nüwa i-a învățat să se iubească, să-și întemeieze familii și să-și crească pruncii. Împreună, cei doi au devenit stăpânii echilibrului, simbolul Yin și Yang, lumina și umbra, femeia și bărbatul, ordinea și creația.
Se spune că atunci când zorii ating vârfurile munților și norii se colorează în roz și auriu, e semnul că Nüwa privește lumea cu zâmbetul ei blând. Iar când ploaia cade ușor, e lacrima ei, amintindu-ne că și zeii pot iubi și suferi pentru oameni.
Astfel s-a născut lumea oamenilor, din lut, din suflare divină și din bunătatea unei zeițe. Dar după viață vine învățătura: oamenii trebuie să învețe să trăiască, să cunoască pământul, să caute leacuri și hrană. Iar această înțelepciune avea să le fie dăruită de un nou zeu; Shennong, Împăratul Roșu, cel care a gustat mii de plante pentru a descoperi darurile naturii. Despre el vom afla mâine, în Capitolul 3 – Shennong și darurile naturii.
